► „Pilda semănătorului”, de Octavia E. Butler ◄
Ed. Hecate, 2015, 372 pag. | Traducere: Toma Ritner
Titlul original: „Parable of the Sower”, 1993 | Țara: SUA
Îmi plac distopiile, pentru că, fără a apela la inovații tehnologice complexe și uneori nici la lumi extraterestre, autorii își imaginează diverse scenarii pentru un posibil viitor al omenirii, pornind de la tarele prezentului și de la trăsăturile inerente firii umane – de bună seamă, cele negative, precum dorința de putere, lăcomia, egoismul, lipsa responsabilității față de planetă. Aproape invariabil, progresul se întoarce împotriva umanității, care regresează la un stadiu primitiv de civilizație. Zâtul, Oryx și Crake, 1984, Drumul, Povestea slujitoarei, Metro 2033, Eseu despre orbire, Minunata lume nouă – iată câteva dintre preferatele mele. Multe au ceva în comun: acutizarea diferențelor dintre bogați și săraci, dintre opresori și exploatați. „Problema noastră ca specie rezultă din faptul că moștenim două caracteristici ce nu funcționează bine împreună: inteligența și comportamentul ierarhic, iar cel din urmă este dominant”, spune Octavia Butler în interviul de la finalul cărții.
În „Pilda semănătorului”, scriitoarea afro-americană își imaginează cum ar arăta viața într-o Americă afectată de încălzirea globală – așadar, nu e vorba de vreun cataclism, nici de intervenții supranaturale, ci de o schimbare provocată de-a lungul timpului de acțiunile umane. Un iad plăsmuit pe Pământ chiar de oamenii care-l locuiesc, ce pare cu atât mai înfricoșător cu cât scenariul autoarei este unul destul de realist.
În 2024, în Statele Unite este haos, iar națiunea odinioară puternică și bogată se îndreaptă spre colaps. Plouă doar o dată la șase-șapte ani, prețul alimentelor și al apei a devenit exorbitant, slujbele plătite sunt tot mai greu de găsit, iar străzile s-au umplut de oameni fără adăpost, bolnavi și înfometați, care își pierd treptat atributele umanității. Viața pe străzi este periculoasă și dură, o luptă continuă pentru supraviețuire care nu mai ține cont de moralitate. Singurii pentru care existența mai păstrează o urmă de normalitate sunt cei care trăiesc în cartierele înconjurate de ziduri, și, bineînțeles, oamenii cu adevărat bogați, ale căror proprietăți sunt extrem de bine păzite.
Adolescenta Lauren Olamina, protagonista și naratoarea cărții, trăiește într-un astfel de cartier protejat de ziduri, pe care-l vede ca o fundătură, „o insulă înconjură de rechini”. Deși este fiica unui pastor baptist, a încetat să creadă în Dumnezeul părinților ei, pentru că a găsit o altă religie. Nu a creat-o, ci a descoperit-o treptat, prin observarea celor din jurul ei. Lauren înțelege că adulții sunt ancorați în trecut și se tem să privească în viitor, negând cu înverșunare realitatea și sperând că vor reveni vremurile bune de altădată. Înțelege că lumea părinților ei se apropie de sfârșit, iar lumea nouă, care i-a luat locul, necesită o cu totul altă mentalitate: îmbrățișarea schimbării și modelarea ei în beneficiul propriu. Religia lui Lauren pare să ofere o cale de salvare: Ne vom adapta. Va trebui s-o facem. Dumnezeu este Schimbare.
Sămânța Pământului se ocupă de realitatea curentă, nu de figuri supranaturale ale autorității. Venerarea este inutilă fără acțiune. Alăturată acțiunii, este utilă doar dacă te echilibrează, dacă îți concentrează eforturile și-ți destinde mintea. (...) Dumnezeu este Schimbare, iar în cele din urmă Dumnezeu triumfă. Există însă speranță că putem înțelege natura lui Dumnezeu – nu ca fiind punitiv sau gelos, ci infinit de maleabil. Este confortabil să știi că toți și toate se supun lui Dumnezeu. Te simți mai puternic când știi că Dumnezeu poate fi focalizat, deviat, modelat de absolut oricine. Dar nu ești deloc puternic dacă ai forță și minte, dar te aștepți de la Dumnezeu să repare lucrurile pentru tine sau să se răzbune în numele tău. (...) Dumnezeu ne va modela în fiecare zi a vieții noastre. Este mai bine să înțelegem asta și să-i răspundem efortului său în același fel: dându-i formă lui Dumnezeu. (pag. 241)
Mi s-au părut interesante ideile Octaviei Butler, așa cum apar comprimate, la o recitire a notițelor. Scriitoarea explorează teme precum religia, sclavia, dorința de putere, moralitatea, care m-au făcut să mă gândesc în repetate rânduri la „Bonobo și ateul”, citită anterior. Mi-a plăcut și ideea de bază a cărții – anume că fiecare ar trebui să participe activ la modelarea propriului destin, fără a aștepta ajutor din partea unei divinități atotputernice și fără a se agăța de un trecut care deja s-a transformat și nu va mai fi niciodată la fel.
Octavia Butler, influențată probabil de originea africană și de copilăria ei într-o Americă segregată rasial, își imaginează un viitor în care mase mari de oameni vor fi prinse într-un nou tip de sclavie. O sclavie care nu mai ține cont de culoarea pielii, de nivelul de inteligență sau de pregătirea profesională. Într-o țară în care hrana, apa și locuința ajung să fie un lux, mulțimea de oameni disperați devine o forță de muncă dispensabilă, aflată la cheremul angajatorilor. Oamenii trudesc doar pentru masă și casă, fiind lipsiți de independența financiară; ajung aserviți orașelor-companii care îi îndatorează și mai mult, creând astfel baza unei exploatări perpetue.
Poate că Olivar reprezintă viitorul – o fațetă a viitorului. Orașele controlate de companii uriașe sunt o idee veche în science-fiction. De pe urma bunicii mele a rămas un geamantan plin cu romane SF. Subgenul orașului-companie pare să aibă întotdeauna un erou care să fie mai inteligent decât „compania”, care ajunge s-o răstoarne ori să scape de ea. N-am găsit niciun roman în care eroul să lupte cu disperare pentru a fi acceptat și plătit mizerabil de companie. În viața reală, așa vor sta lucrurile. Așa stau lucrurile. (pag. 135)
Pentru toate aceste aspecte, „Pilda semănătorului” merită citită, mai ales că lectura e captivantă și sunt destule bucăți care m-au ținut cu sufletul la gură. Însă cartea are și o seamă de minusuri, cu precădere în a doua jumătate, când narațiunea se diluează și își pierde din forță. Lucrurile se leagă prea ușor și de la un punct încolo devin previzibile, iar puține dintre personajele secundare depășesc stadiul de schiță. Par mai degrabă unelte puse de autoare în calea protagonistei, pentru a o ajuta să-și continue parcursul și a-și atinge scopul. Finalul, deși aduce o undă de speranță, nu încheie tocmai satisfăcător povestea, iar asta se explică prin faptul că există și o continuare – „Pilda talanților”, al doilea volum (și ultimul) din seria „Sămânța Pământului”. Din câte am aflat de pe Wikipedia, Octavia Butler intenționa să mai scrie încă patru volume, dar, după câteva tentative eșuate de a-l începe pe al treilea („Pilda escrocului”), a decis să abandoneze seria; de altfel, autoarea a mărturisit că a fost copleșită și deprimată de lucrul la cele două romane.
Mai este un alt aspect cu care nu m-am împăcat prea bine: „Pilda semănătorului” este o carte cu un exces de cruzime și violență, de parcă scriitoarea și-a propus să-l oripileze cât mai mult pe cititor (în special pe cel american). Având în vedere că mulți o consideră literatură young-adult, brutalitatea asta mi s-a părut cu atât mai exagerată. Simplitatea narațiunii și protagonista adolescentă o încadrează într-adevăr la YA, însă ideile profunde și violența o fac potrivită mai degrabă pentru publicul adult – care, pe de altă parte, va observa și părțile mai slabe. Înțeleg rostul scenelor dure, căci în lipsa lor nu am putea percepe cu adevărat lumea îngrozitoare în care trăiește Lauren Olamina, însă unele dintre ele par forțate, puse acolo doar cu scopul de a șoca. Încă un braț smuls care atârnă în copaci? Mda. Tineri care frig un picior de om și se înfruptă din el? Scena asta deja nu mai are niciun efect, după ce am citit despre torturi, crime pline de sadism, copii vânduți și abuzați de propriii părinți, drogați care dau foc de plăcere și uneori ard chiar ei în incendiile pe care le-au provocat. Este prea mult și la un moment dat se instalează indiferența față de ororile acestei lumi; dacă ar fi fost mai bine dozată, violența ar fi avut un cu totul alt impact. (Nu trec chestia asta la spoilere, pentru că cititorii sensibili ar trebui să știe la ce se înhamă.)
[semi-spoiler] Încă ceva: Lauren are sindromul hiperempatiei, adică simte ceea ce-i vede pe alții că simt sau își imaginează că simt – așadar, e necesar să-i vadă pentru a simți durerea sau plăcerea celorlalți. M-am gândit imediat la ceea ce am aflat din „Bonobo și ateul” despre empatie și neuronii-oglindă, care nu fac diferențierea dintre propriul comportament și comportamentul celor din jur. Citind automat mimica și gesturile celorlalți, acești neuroni ne transpun instantaneu în pielea lor, făcându-ne să resimțim o undă a durerii sau a bucuriei pe care o simt ei. Însă hiperempatia lui Lauren nu pare să aibă vreun rol marcant în povestea imaginată de Butler, ba uneori pare un pic trasă de păr. Chiar își poate imagina Lauren cum este să mori? Și încă de mai multe ori, cum se întâmplă într-o scenă de la final? Înțeleg că rostul acestei slăbiciuni este să o facă mai puternică și să alimenteze legendele de mai târziu; totodată, deschide premisa că oamenii n-ar mai cauza altora atâta durere, dacă sindromul ar fi mai răspândit. Însă mie mi s-a părut un aspect nu foarte credibil, care nici nu a fost exploatat într-un mod adecvat.
Ar mai fi și altele de spus. Unu: m-am întrebat cum trăiesc animalele fără apă și cum supraviețuiește vegetația sălbatică (cu excepția buruienilor, desigur). Doi: cu toate că ideea lui Butler despre un nou tip de sclavie este foarte posibilă, am observat că tonul capătă o nuanță didactică atunci când autoarea vorbește despre sclavie, iar paragrafele respective par nenaturale. Trei: deși premisa care stă la baza religiei propuse de Lauren Olamina este logică și puternică în simplitatea ei, expunerea filozofiei aferente mi s-a părut lipsită de acea forță revelatoare care te poate smulge din contextul vieții tale, pentru a te pune serios pe gânduri. Iar ipoteza că oamenii ar putea crea un paradis adevărat, pe care-l vor modela chiar ei, mi se pare utopică – mai ales dacă implică strămutarea pe o altă planetă. Unde s-ar găsit atâția oameni rezonabili, care să renunțe la propriile aspirații de putere, bogăție și fericire și care să nu fie dezbinați la un moment dat tocmai de acel comportament ierarhic de care vorbește autoarea? [semi-spoiler]
Ideea de Dumnezeu mă preocupă mult în ultima vreme. (...) Foarte mulți par să creadă într-un Dumnezeu-tată mai mare, sau un Dumnezeu-polițist mai mare, sau un Dumnezeu-rege mai mare. Ei cred într-un fel de super-persoană. Mai puțini cred că Dumnezeu este un alt cuvânt pentru natură. Iar natura se dovedește a însemna aproape tot ceea ce nu-nțeleg ei sau simt că nu pot controla.
Unii spun că Dumnezeu este un spirit, o forță, o realitate ultimă. Întreabă șapte oameni ce înseamnă toate astea și vei căpăta șapte răspunsuri diferite. Atunci ce este Dumnezeu? Doar un simplu nume pentru orice te face să te simți special și protejat? (pag. 19)
Niciun comentariu