„Oameni independenți”, de Halldór Laxness, pe care am citit-o în engleză acum patru ani, a rămas una dintre cărțile mele preferate. Pe atunci, habar n-aveam că mai multe romane ale autorului islandez, care a primit Nobelul în 1955, au fost traduse și la noi prin anii 1960. Îmi propun mereu să recitesc „Oameni independenți”, însă deocamdată n-am reușit; între timp am găsit într-un anticariat ediția românească, apărută în 1964 la Editura pentru Literatură Universală, în traducerea lui Ion Vinea (un important poet român simbolist). Ilustrația de pe copertă îi aparține lui Sabin Bălașa; mi-a evocat una dintre scenele care m-au impresionat atât de tare, încât o țin minte și astăzi. Mi-e dragă ediția asta, deși nu știu dacă o voi citi cap-coadă vreodată; paginile sunt îngălbenite și scrisul mic, făcând lectura anevoioasă, dar eu sper totuși că romanul va fi reeditat într-o bună zi.
După atâta timp, mare parte din romanul ăsta mi s-a șters din memorie; au rămas însă câteva scene remarcabile, umorul și ironia lui Laxness (de multe ori subtile), emoțiile puternice pe care mi le-au trezit poveștile lui. Bjartur, protagonistul cărții, este un personaj greu de uitat, care m-a marcat. E un amărât de fermier islandez care trăiește la limita subzistenței, dar e totodată un tip dur, orgolios și încăpățânat, care ține piept valului de schimbări economice și politice care s-au abătut asupra Islandei la începutul secolului 20. Înfruntând cu stoicism bolile, sărăcia, foametea și moartea, Bjartur se bizuie numai pe propriile forțe și nu cere ajutor nimănui. Se războiește cu oricine și orice vrea să-l îngenuncheze, fie că e vorba de oameni, de sistem, de natură sau de forțe supranaturale. E un erou de multe ori ridicol, care crede cu încăpățânare în dreptul lui la independență.
Tot răsfoind cartea, am dat peste un scurt fragment care are legătură cu Crăciunul. După obiceiul meu obsesiv-compulsiv, am comparat traducerea în română cu cea în engleză și m-am declarat satisfăcută: cu o singură excepție, unde sensul este diferit, varianta românească sună foarte bine. Însă, din câte mi-am dat seama, traducerea n-a fost făcută din islandeză, ci după o ediție de limbă engleză din 1957.
Capitolul 46. Obrazul drept (pag. 350-352)
Pe zăpadă urmele pașilor unui băiat se pierd foarte repede, în ninsoarea care cade neînduplecată în cea mai scurtă zi și în cea mai lungă noapte a anului: se pierd de îndată ce s-au făcut. O dată mai mult, pustietățile s-au înveșmântat în albul spulberat de vânt. Și nu e nici un strigoi pe lume în afară de strigoiul care trăiește în inima unui băiat fără mamă, până când pier și urmele lui pe zăpadă.
Oare cum se simțea sufletul omenesc în ziua următoare nopții celei mai lungi?
Nu era întâia oară că se lăsase peste inimă și peste pustie acea teamă apăsătoare care te roade și face ca fericirea să fie un lucru atât de deosebit. Dar, pe de altă parte, aveau carne din belșug, mai multă carne decât putea să-și amintească cineva, carne atât în putinile rotunde, cât și în lăzile pătrate, carne de mortăciune, fără îndoială, după părerea întregii vecinătăți, dar, fir-ar să fie! nu era câtuși de puțin carne de mortăciune, însă nu s-a găsit nimeni să o cumpere, și oamenii au fost siliți să o mănânce singuri; era ca orice altă carne de oaie, fragedă și grasă, mâncată la Crăciun; și totuși, în casa asta apăruse ceva neobișnuit, căci, de obicei, la praznice nu tăiau decât oi bătrâne și ațoase. Cu toții aveau obrajii rumeni, capul greu și erau moleșiți de o prea anevoioasă mistuire. Carne la prânzișor, carne între mese, mai adesea ciorbă decât fiertură de ovăz, mai mult sos decât apă; când și câinele e sătul de atâta ghiftuială, ce dorință mai poate avea un om?
Și așa începu Crăciunul, cu tot tipicul lui...
În seara aceea, când bătrâna își puse deoparte undrelele cu mult înainte de ora culcării și îi spuse Astei-Sollilja: „Acum, fată, poți să te speli”, abia atunci, și numai atunci, începu Crăciunul. Își închipuia, pesemne, că Asta-Sollilja nu se spăla decât în acea seară anume, și că nu s-ar spăla de fel dacă nu i s-ar porunci să o facă. Iar cât o privea pe ea, nu se mai spăla de multă vreme, și, de altfel, oamenii nu mai prețuiau udul stătut, fie pentru unele întrebuințări, fie pentru altele.
Dar oare la atâta se mărginea Crăciunul? Nicidecum! În noaptea aceasta bătrâna își scoase și basmaua. Își desfăcu broboada veche și zdrențuită și își legă o basma pe cap. Relicvă din vremurile „Monopolului”¹ – la mijloc basmaua era încă întreagă – făcută dintr-o țesătură neagră, mătăsoasă, trecuse din mână în mână, de la o bunică la alta, subțiată de vremuri și de mângâierea acelor mâini osoase și bătrâne, ca o frântură dintr-o frântură a bogățiilor lumii, sau cel puțin ca o dovadă că trăiseră² aievea.
Dar asta nu era totul. După ce își punea bătrâna basmaua, scotea la iveală scobitoarea de urechi. Scobitoarea de urechi era semnul civilizației în ținutul acela al lor. Ca și basmaua, era o moștenire străveche, lucrată din argint scump, înnegrită de vreme în șănțulețele ei, lustruită, de prea multă întrebuințare, pe toate crestăturile. Puțin după aceea, începea să-și curețe urechile. Și când începea ea să-și curețe urechile, cu toate mormăielile și schimele care însoțeau această muncă, putea Crăciunul sa intre în toată voia, căci abia atunci se isprăvea toată sfințirea.
Cu prilejul acesta, Bjartur poruncise să se fiarbă o pulpă de oaie întreagă. Nu trecu mult, și pulpa de oaie fu gata fiartă. Privind-o cum, în ciuda tuturor lucrurilor care se petrecuseră în ultima vreme, se răsfăța, îmbietoare și grasă, în fața lui, capul gospodăriei nu putu să nu se minuneze:
— Dumnezeule, ăsta zic și eu Crăciun, fir-ar al naibii! rosti el, plin de avânt.
Niciodată până acum nu îl auziseră copiii să vorbească despre Crăciun ca de ceva mai deosebit, și totuși acum spunea că o pulpă de oaie atât de frumoasă nu putea avea oricine de Crăciun. Mestecau în tăcere, cu chipurile ursuze, fără viață; nu mai erau decât trei acum, și cei rămași nu puteau să nu se gândească la pierderea fratelui mai mare și la felul cum îl căutase toată obștea în ultimele două zile. Dar Bjartur de la Sumarhus³ nu se mai gândea niciodată la ceva pierdut de îndată ce era sigur că se pierduse, și era nemulțumit că copiii săi nu arătau nici o veselie măcar de Crăciun; și astfel se făcu vremea de culcare și puseră în socoteala nopții de Crăciun toate durerile de stomac, și somnul neliniștit, sau lacrimile vărsate în tăcere.
¹Este vorba de monopolul exercitat veacuri de-a rândul de Danemarca asupra comerțului exterior al Islandei; ca rezultat al luptei pentru independență, în 1854 poporul islandez a obținut în mod formal desființarea acestui monopol. (notă de Ioan Comșa)
² În engleză, sensul este altul: „ca o dovadă că acestea (bogățiile) existau aievea”.
³ Sumarhus înseamnă Sălașul-de-Vară. (notă de Ioan Comșa)
Niciun comentariu