Văduvele de joi seara - Claudia Piñeiro

joi, 13 iulie 2017



„Văduvele de joi seara”, de Claudia Piñeiro | Ed. Univers, 2011, 191 pag. | Traducere: Lavinia Similaru | Titlu original: „Las viudas de los jueves”, 2005 | Țara: Argentina 


Trebuie să recunosc că n-aș fi luat în considerare „Văduvele de joi seara”, de Claudia Piñeiro, dacă nu mi-l recomanda o prietenă în gusturile căreia am încredere. Pe Goodreads n-are o notă tocmai bună, de autoare nu știam nimic, titlul nu mă atrăgea, ba chiar mă ducea cu gândul la o literatură pentru femei pe care, în general, o cam evit. Iată însă că romanul s-a dovedit o surpriză foarte plăcută și mi-a trezit interesul pentru alte cărți ale scriitoarei argentiniene (la noi a mai fost tradus „Betibú”, tot la Univers, despre care o cititoare spune că e chiar mai bun).

În capitole scurte, care alternează mai multe puncte de vedere, Claudia Piñeiro ne introduce treptat în viața câtorva locuitori din Altos de la Cascada, un cartier select și bine păzit de la periferia orașului Buenos Aires. Inițial, romanul pare să se îndrepte spre genul polițist: încă din primele pagini, are loc o triplă moarte suspectă, un fapt de necrezut pentru o comunitate atât de sigură. Foarte repede însă, firul detectivistic este lăsat deoparte, iar narațiunea se concentrează asupra câtorva familii prietene, în special a soțiilor, ale căror vieți sunt urmărite în paralel. Se va reveni asupra celor trei morți abia la final, când, după ce am început să intuim motivele din spatele tragicului eveniment, vom avea parte și de o întorsătură de situație.

Cartea se deschide din perspectiva Virginiei Guevara, una dintre „văduvele de joi seara”, numite așa pentru că, în fiecare seară de joi, bărbații lor se întâlnesc să bea, să mănânce și să joace cărți, pe când femeile se duc la cinematograf sau aleg să stea singure acasă – cum este cazul Virginiei, a cărei preocupare obsesivă este să-și țină permanent sub observație fiul adolescent. Familia Guevara trăiește încă din anii '80 în Altos de la Cascada – inițial un club de sfârșit de săptămână, care, în timp, a devenit un cartier de locuințe permanente. Nu este singurul loc de acest fel din Buenos Aires, căci, din anii '90, începuse exodul argentinienilor bogați către cartierele închise de la periferia orașului.

Este septembrie 2001, la scurtă vreme de la căderea Turnurilor Gemene, când lumea e cuprinsă de isterie; în Argentina, criza economică a dat peste cap viața multor oameni, rămași fără locuri de muncă în urma retragerii capitalului străin din țară. Totul se întâmplă pe fondul unui climat politic și social instabil, cu asasinate și sinucideri suspecte, cu trafic de droguri, jafuri, inflație imensă și corupție la toate nivelele. Nici măcar bogații din Los Altos, convinși că vor trăi veșnic pe picior mare, nu sunt feriți de efectele crizei, care îi afectează în felurite moduri și le amenință standardul de viață luxos. 

Am murdărit doar o farfurie. Trecuseră câțiva ani de când acceptasem că nu putem să mai plătim personal domestic cu ziua întreagă și venea numai o femeie de două ori pe săptămână ca să facă grosul treburilor. De atunci am învățat să murdăresc cât mai puțin, am învățat să nu-mi șifonez hainele, aproape să nu desfac patul. Nu din pricină că ar fi fost prea mult de muncă, ci pentru că spălatul vaselor, făcutul patului sau călcatul rufelor îmi aduceau aminte de ce avusesem cândva și nu mai aveam. (pag. 9)

La început, mai ales dacă nu cunoaștem istoria Argentinei în anii '90, nu înțelegem prea bine motivele pentru care câteva zeci de familii bogate și-au părăsit locuințele din Buenos Aires și s-au izolat în Los Altos, un cartier apărat cu strășnicie de o armată de agenți de securitate. Ce pericole îi amenință? Această vagă incertitudine lasă senzația unei lumi post-apocaliptice, în care oamenii caută cu disperare salvarea – însă, pe măsură ce înaintăm în lectură, înțelegem treptat care sunt de fapt lucrurile de care fug și se ascund. Se poate spune că acești argentinieni bogați și-au creat aici o țară în miniatură, un mic colț de rai cu granițele bine păzite și propria justiție internă. Este, totodată, o mare familie în care existența este guvernată de reguli stricte, iar infracțiunile se rezolvă înăuntrul zidurilor, fără amestecul forțelor de ordine oficiale. 

M-au fascinat detaliile legate de viața în această comunitate, cred că aș fi putut citi la nesfârșit, fără să mă plictisesc, despre regulile de conduită și estetică sau despre obiceiurile locuitorilor din Altos de la Cascada. Aici nu se încuie porțile, ferestrele nu au gratii și nu există ziduri care delimitează proprietățile, doar garduri vii din arbuști selectați riguros. Pretutindeni se întinde un verde continuu, casele au grădini imense, iar aerul de primăvară este încărcat de parfumul dulce și greu al iasomiei. Sunt terenuri de tenis, club-house și piscină, dar și un teren de golf, unde nu sunt acceptați coreenii (de ce, veți afla citind cartea :D). Rufele puse la uscat sau tomberoanele nu trebuie să fie la vedere, nu există cabluri aeriene, iar arhitectura caselor trebuie să respecte stilul sectorului în care sunt construite. Desigur, există și reguli nescrise, cum ar fi faptul că evreii nu sunt bine primiți în cartier.

În Altos de la Cascada, cu ani în urmă, (...) exista o dispoziție ce limita la zece procentul membrilor oricărei colectivități care ar dori să cumpere case sau terenuri. (...) Ceea ce înseamnă că, dacă ponderea unei colectivități specifice depășea zece la sută, următorul din acel grup interesat să intre în Altos de la Cascada trebuia să fie respins. Obiectivul explicit era ca în niciun caz să nu se transforme clubul în „redută exclusivă” a vreunei colectivități predominante. Dar, de fapt, singurele cazuri respinse pe atunci au fost de evrei. Nici pomeneală să se ajungă vreodată la zece la sută de negri, de japonezi sau de chinezi, ca să menționăm colectivități cu fizionomie caracteristică. Și mă îndoiesc că a fost întrebat cineva dacă e musulman, budist sau anglican. Cel puțin, eu nu. (pag. 90)

În Los Altos pot intra doar persoanele autorizate, iar cei ce locuiesc aici se plimbă fără grijă pe străzi, la orice oră, având siguranța că nu li se poate întâmpla nimic rău. Comisia de Securitate supraveghează atent activitățile din cartier, agenții de pază furnizează informații, locatarii se denunță unii pe alții și sunt amendați, iar adolescenții se trezesc cu eticheta „element de risc” pentru că au fost văzuți fumând marijuana, pe când tații lor învârt afaceri mult mai dubioase, ba chiar ilegale, fără ca vreo comisie să-i tragă la răspundere.

Oamenii spun că vin aici în căutarea naturii, a vieții sănătoase, a siguranței – când, de fapt, vin să-și uite trecutul, chiar dacă în felul acesta renunță la rude și la prietenii de o viață. Vin și pentru a se delimita de tragediile lumii exterioare, de care unii dintre ei se izolează complet. În cartier, toți nou-veniții sunt potențiali prieteni, deși aici definiția termenului de „prietenie” este atât de largă, că sfârșește prin a fi îngustă. În fond, nimeni nu știe mare lucru despre ceilalți, sunt cu toții niște străini care mimează jocul prieteniei, insulițe unite de preocupările comune, precum tenisul, golful, copiii sau cursurile de la club, din care una sau alta se mai scufundă la răstimpuri, când banii trec dintr-o mână în alta și talazurile crizei economice o mătură de pe harta cartierului Los Altos. 

Pe Gustavo părea să-l tulbure ceva, prin minte îi treceau lucruri ce îl duceau într-un loc în care nu-i plăcea. Pe atunci noi nu știam unde. Nici măcar nu bănuiam. În La Cascada nu e deloc ciudat să nu știi nimic despre celălalt, despre ce a fost înainte de a veni să locuiască acolo, până și despre ce este în prezent, în intimitate, îndată ce se închide ușa casei sale. (pag. 88)

Pe măsură ce pătrundem mai adânc în resorturile intime ale comunității, începem să înțelegem că fericirea și libertatea reprezintă doar o fațadă frumos zugrăvită, dincolo de care se ascund o mulțime de probleme și conflicte, de bârfe și răutăți, de relații lipsite de substanță, ornate din belșug cu ipocrizie, snobism și discriminare. Locuitorii din Altos de la Cascada nu sunt cu adevărat liberi, nici feriți de corupția și violența care macină țara din interior, nici la adăpost de schimbările petrecute în lumea din afara zidurilor cu care s-au înconjurat. 

Mi-a plăcut scriitura Claudiei Piñeiro, care pendulează între persoana I singular, persoana a II-a și persoana I plural, prezentând viața cartierului din mai multe perspective. Cele urmărite de ochiul auctorial sunt în special femeile, cu precădere soțiile bogate, care încearcă să dea un sens existenței prin tot felul de activități, dar și o cameristă, martoră a acestei străluciri trecătoare, sau o copilă adoptată care refuză să se conformeze regulilor. Interesantă este mai ales vocea care povestește la persoana I plural, un personaj colectiv ce reprezintă însăși comunitatea din Los Altos și ne dezvăluie, într-un singur glas, dedesubturile unei vieți aparent ideale. M-am întrebat dacă lucrurile istorisite aici sunt inspirate de realitate sau dacă romanul este totuși un produs al imaginației.

Am citit „Văduvele de joi seara” pe nerăsuflate și-am dat-o gata în două zile, captivată mai cu seamă de descrierea cartierului, dar și de informațiile foarte interesante despre viața în Argentina anilor 1990. Este o lectură numai bună pentru vacanță, căci se parcurge ușor și te ține în priză până la final, fără a fi o carte superficială și în niciun caz una scrisă prost – din contră, narațiunea are o anume complexitate, dată de numeroasele personaje și planuri urmărite alternativ, dar și de perspectivele care se schimbă de la un capitol la altul. Nu este nici vreo capodoperă (de pildă, nu toate capitolele mi s-au părut la fel de interesante și bine scrise, iar unele povești intrau în zona aceea a literaturii pentru femei pe care spuneam că o evit), însă e cu siguranță un roman care merită luat în considerare.



7 comentarii

  1. Pare a fi interesanta. Multumim pentru descriere.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc și eu pentru vizită, Bu! Dap, chiar e o carte interesantă.

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Buna Ema! Ma bucur sa vad ca iti place Claudia Pineiro, cartile ei creeaza dependenta, cel putin in cazul meu. Eu am descoperit-o prin All yours, au urmat Vaduvele de joi seara, A crack in the wall si Betibu. Astept cu nerabdare sa se traduca Una Suerte Pequena. :)

      Ștergere
    2. Wow, dar ai citit ceva cărți de Claudia Pineiro! De fapt, am observat (pe Goodreads) că ai bunul obicei să citești mai multe cărți ale unui autor care îți place. Cu excepția Ludmilei Ulițkaia, din ale cărei scrieri am citit câte una în fiecare an, eu tot amân revenirea la autorii care m-au impresionat (Saramago, Marquez, Llosa, Nabokov. Atwood...).
      Am adăugat acum All yours, pare foarte interesantă și asta (și am găsit un ebook în engleză, so yay!). Pe Betibu sper să-l găsesc la un preț ok la următorul târg de carte.

      Ștergere
    3. Ce frumos ai spus, bunul meu obicei. Eu o numesc obsesie, fiindca dupa ce citesc o carte care imi place, vreau sa citesc toate titlurile autorului respectiv si devin oarba la ceilalti autori. De cand cu Goodreads am incercat sa ma infrupt din toate si sa nu ma blochez la un singur autor. Am si celelalte titluri de Claudia Pineiro in format electronic. Iti trimit cartile daca le vrei, sa fie acolo. :)

      Ștergere
    4. Haha, da, am observat că așa ai făcut și cu Elena Ferrante și Magda Szabo (or mai fi și alte nume, probabil :D )
      Mulțumesc, Eugenia, cel mai bine comunicăm pe e-mail (lecturile.emei@gmail.com), poate am și eu ceva care te tentează.

      Ștergere

Un produs Blogger.