Inimă atât de albă – Javier Marías

marți, 11 februarie 2014

recenzie Inimă atât de albă de Javier Marias carte

► „Inimă atât de albă”, de Javier Marías 
Ed. RAO, 1998, 316 pag. | Traducere: Tudora Șandru Mehedinți
Titlu original: „Corazón tan blanco”, 1992 | Țara: Spania


Nu știu cum pot vorbi despre acest roman, altfel decât prin frazele-i lungi, meandrate, întinzându-se la nesfârșit între trecut și viitor, prin repetițiile care ne fixează adevăruri pe care le-am cunoscut cândva, sau poate doar le-am întrezărit, fără să le putem înțelege pe de-a-ntregul, prin frumusețea prea plină a unor fraze care nu poate fi cuprinsă la o primă lectură, prin tresărirea inimii care recunoaște întâmplări sau senzații trăite și surghiunite într-un cotlon al memoriei, un amănunt uitat în distrugerea sistematică la care ne supune timpul, iată, acesta este stilul narativ al lui Javier Marías, pe care am ajuns să-l îndrăgesc și să-l caut, pe care unii îl numesc pretențios, dar care mie îmi vorbește așa cum puțini scriitori o pot face.

Romanul începe cu o moarte neașteptată, o sinucidere care nu respectă ordinea firească a celor vii și a celor morți, iar motivele din spatele acestui gest le aflăm abia spre final, când cunoaștem și cuvintele care au provocat-o. Vorbele nu au mai multe urmări nefaste decât cele pe care le au de obicei, spune Marías, iar eu încerc să înțeleg pe deplin ce poate însemna acest lucru.

Fiecare decizie pe care o luăm, crezând că ne aparține numai nouă, este influențată, de fapt, de tot ceea ce ni s-a întâmplat, am văzut și am auzit, nu putem face abstracție de factorii cunoscuți sau invizibili care ne modelează în fiecare secundă a vieții. Toată lumea obligă pe toată lumea, fiindcă nimeni nu știe prea bine ce vrea, dar mai cu seamă, ce nu vrea, iar prin tot ceea ce facem și spunem, dar și prin ceea ce trecem sub tăcere sau ne abținem să înfăptuim, influențăm, conștient sau nu, destinele celor cu care ne intersectăm drumul de-a lungul vieții.

Fiecare pas făcut și fiecare cuvânt rostit de orice om în orice împrejurare (când ezită sau când e convins, când e sincer sau când minte) au consecințe inimaginabile care-l afectează pe cel care nu ne cunoaște, pe cel care nu s-a născut sau nu știe că va trebui să ne suporte, atâtea vieți și atâtea morți își au enigmatica obârșie în ceea ce nimeni nu observă și nimeni nu-și amintește.

Romanul are un început înșelător, care ne dă impresia că vom citi o poveste alertă, dar, aproape imediat, tempoul este încetinit și ne trezim învăluiți de cugetările întortocheate ale scriitorului, care se adâncește pe firul gândurilor fără a deveni însă plictisitor sau redundant, fără a se pierde în fundături, așa cum fac oamenii obișnuiți, ci găsindu-și întotdeauna drumul înapoi, ca un ochi atotștiutor care privește de deasupra labirintului, pentru a reveni, spre jumătatea romanului, la o proză ceva mai concretă și captivantă, cu povești pline de umor din lumea translatorilor și a comercianților de artă.

Juan și Luisa se căsătoresc la puțin timp după ce s-au cunoscut prin mijlocirea ocupației comune – cea de translator și interpret la congrese și întâlniri politice. Întrebarea pusă în ziua nunții de către Ranz, tatăl lui Juan (Ei bine, și acum?) îi alimentează fiului temerile și îndoielile cu privire la viitorul odinioară abstract, care a devenit între timp viitor concret, din care lipsesc micile necunoscute ce au condimentat viața și au umplut timpul înainte de căsătorie. La toate acestea se adaugă misterul trecutului lui Ranz, ale cărui soții au murit una după alta, trecut de care Juan devine interesat abia mai târziu. Sunt povești al căror timp a trecut, uneori e mai bine să taci pentru totdeauna și să încerci să le uiți; dar, cu toate acestea, totul se poate povesti, e de ajuns să începi, un cuvânt vine după celălalt.

Prin vocea lui Juan, Javier Marias vorbește despre căsătoria trăită ca un sfârșit și nu ca un început, despre repetiția prin care până și lucrurile urâte devin suportabile, iar cele frumoase se uzează, despre imaginația care ne ferește de multe nenorociri, pentru că le înfăptuim doar în gând, despre prieteni dragi pentru care strângem povești și senzații, așteptând momentul în care le vom împărtăși, despre frânturi de cântece care nu se adresează nimănui, fredonate de femei din toate timpurile, dar, mai ales, vorbește despre faptele cunoscute sau neștiute care influențează destinul oamenilor din jurul nostru. 

Uneori viața celorlalți, a celuilalt (alcătuirea unei vieți, desfășurarea ei, nu doar câțiva pași) depinde de hotărârile și ezitările noastre, de lașitatea sau curajul nostru, de cuvintele și de mâinile noastre, uneori și de faptul că noi avem bani și ei n-au.

Îndoiala, teama, bănuielile nerostite păstrează adevărul intact, căci adevărat este doar ceea ce nu este cunoscut și nu este transmis, ceea ce nu este povestit și nici deformat prin cuvinte, fiindcă, povestind, încercăm să diluăm veridicitatea celor întâmplate, împingându-le tot mai mult înspre neființă, înspre neîntâmplare. Adevărul nespus, transformat intenționat sau întâmplător în secret, continuă să existe în trecut, așteptând gura care îl va povesti în sfârșit; uneori, este o singură voce care îl poate aduce la suprafață, oferindu-l urechilor fără apărare, ele nu se pot închide, așa cum fac pleoapele care refuză să vadă, urechile ascultă chiar și fără să intenționeze acest lucru, tălmăcesc și înțeleg și rețin, pentru ca alte guri să transmită altor urechi acel adevăr odinioară ascuns, poate chiar în intimitatea unui cuplu, unde tot ce ține de exterior este lipsit de importanță și denigrat, trădat și expus, pentru că tot ce contează este acea intimitate care se poate destrăma la un moment dat, însă până atunci oamenii își dau porecle unul altuia, este un semn de afecțiune, sau poate doar oferă iluzia că sunt alții, în încercarea de a nega rutina și capătul de drum.

Poate că nu credem în coincidențe, dar poveștile aparțin tuturor, povestea cuiva o putem trăi și noi când ne așteptăm mai puțin, rolurile sunt numărate în viața asta, fiecare poate lua locul altei persoane mai devreme sau mai târziu, nu știm ce ne rezervă viitorul abstract, el este întotdeauna nesigur, chiar dacă poate părea viitor concret, nimic nu este hotărât până la sfârșitul vremurilor, lucrurile se schimbă, la fel și sentimentele, mai puțin oamenii, dar, cu toate acestea, rolurile nu rămân pentru totdeauna aceleași. 

Ceea ce există este identic cu ceea ce nu există, ceea ce alungăm sau lăsăm să treacă e identic cu ceea ce luăm și apucăm, ceea ce experimentăm e identic cu ceea ce nu cunoaștem, și totuși viața merge înainte și ne-o trecem alegând și respingând și selectând, trasând o linie care separă aceste lucruri ce sunt identice și fac ca starea noastră să fie o istorie unică [...] din pricina asta suntem copleșiți de remușcări și de regretul unor ocazii pierdute, când e sigur că nimic nu se susține și totul se pierde.


Niciun comentariu

Un produs Blogger.